Demonii interiori în relații conștiente

De ce intrăm în relații intime? Cred că, dacă s-ar face un sondaj cu această întrebare, marea majoritate ar spune lucruri gen: iubire, atracție, sex, prietenie, perpetuarea speciei, distracție, ca să nu fim singuri… și lista poate continua. Puțini văd, dincolo de aparențe, faptul că relațiile, și în special cele intime, sunt “spațiul de joacă” în care noi ne descoperim pe noi, în care celălalt funcționează ca o oglindă care ne arată părți din noi înșine. Că, de fapt, cel mai mare cadou pe care ni-l poate face partenerul / partenera este propria noastră evoluție. Asta, sigur, cu o condiție: să fim și noi acolo.

Majoritatea suntem însă, în cele mai multe situații, orbi și surzi. Perpetuăm în mod inconștient tipare preluate din familie iar, când celălalt ne “apasă un buton”, ne grăbim să-l învinuim, în loc să-i mulțumim… De ce facem asta? Păi, în primul rând, pentru că educația noastră cu privire la relațiile interumane și, în special, la relațiile de cuplu, este practic inexistentă. La școală nu învățăm despre relații, din societate preluăm niște mituri care nu au nimic de-a face cu realitatea, iar din familie, de cele mai multe ori, preluăm implicit modele disfuncționale.

Între zero și șapte ani, copiii sunt ca un burete care absoarbe fără discernământ tiparele mentale, emoționale și de comportament ale adulților din jurul său, în special ale părinților. Asta are un rol adaptativ, logica creierului este următoarea: “Dacă tipii ăștia au ajuns la maturitate și au dat naștere unor urmași, se presupune că știu cum să supraviețuiască, altfel spus, sunt adaptați mediului în care trăiesc. Dacă fac și eu ce fac ei, și eu o să supraviețuiesc.” Doar că, între timp, societatea a evoluat, iar supraviețuirea nu mai e o problemă… poți trăi bine mersi și cu aptitudini adaptative minime și având relații dezastruoase.

Care e, de fapt, problema?

Dacă, în schimb, cauți armonie cu tine și în relațiile intime… atunci poate că ar trebui să faci ceva în direcția asta. Cum foarte frumos descrie Bruce Lipton fenomenul  în cartea “Efectul de lună de miere”, problema cea mai mare care apare provine din inconștiență, sau din ceea ce eu numesc “demonii interiori”. Din faptul că, după perioada de început, în care suntem prezenți, atenți, implicați 100% în relație… începem să ne relaxăm, să considerăm partenerul /partenera ca pe ceva de la sine înțeles sau care ni se cuvine. Iar când noi nu mai suntem acolo 100%, apar în scenă programele subconștiente, cele preluate de obicei din familie. Pot fi tipare de comportament copiate de la părinți, pot fi comportamente de apărare apărute ca urmare a unor traume sau răni din copilărie. Indiferent de unde vin, e important să înțelegem în primul rând faptul că NU AU NICIO LEGĂTURĂ cu partenerul nostru! Sunt ALE NOASTRE, iar faptul că, prin “apăsarea unui buton”, partenerul ni le-a scos la lumină nu înseamnă că e vinovat în vreun fel de emoțiile pe care le simțim sau de comportamentele aberante care pot apărea.

Al doilea lucru pe care ar fi bine să-l înțelegem este că aceste emoții / comportamente la un moment dat au fost adaptative, adică ne-au ajutat în trecut, pe noi sau pe cei de la care le-am preluat. Doar că, între timp noi am crescut, vremurile s-au schimbat, iar ceea ce era adaptativ într-un context acum provoacă dizarmonie și disfuncții în relație.

Cum putem judeca dacă răspunsul nostru la o situație e funcțional sau nu? Simplu, urmărim efectele… dacă ne apropie de partener, dacă creează o stare de armonie în relație, dacă ne ajută să creștem conexiunea dintre noi, atunci comportamentul / emoția sunt binevenite. Dacă, dimpotrivă, se produce opusul… atunci știm că avem de lucru.

Cum ne putem îmblânzi demonii?

Din nou cheia, în acest demers, ca în toate demersurile legate de schimbare, este conștientizarea. Nu poți schimba ceva, dacă nu știi exact care e situația pe care vrei să o schimbi. Deci, pasul unu: observă-te! Observă-ți gândurile, emoțiile, acțiunile… Vezi care din ele nu sunt în acord cu ceea ce ești acum și care creează probleme în relațiile pe care le ai. Odată ce le-ai identificat, fii sincer în legătură cu asta, comunică partenerului tău ceea ce faci, pentru a te putea susține.

Și un “tip”: ori de câte ori simți o emoție negativă, un sentiment neplăcut care crește în tine și care, dacă nu ești atent(ă), preia conducerea, iar situația de viață nu justifică amplitudinea emoției, e clar că ai de a face cu un tipar emoțional preluat din trecut. Iată mai jos un exemplu!

Care a fost experiența mea?

Am avut mai multe relații în trecut în care apărea o reacție ciudată, atunci când partenerul se îndepărta de mine (fizic). Simțeam o nevoie extrem de puternică de a fi lângă persoana respectivă, care se poate compara cu starea alcoolicului sau a dependentului de droguri căruia îi lipsește doza zilnică. Și atunci făceam tot ce puteam pentru a fi lângă partener, char dacă el nu își dorea asta… Sigur că îi sufocam, iar câteva relații s-au și destrămat din cauza asta.

Dar abia de curând am înțeles despre ce era vorba. Când am simțit din nou, zilele trecute, acea senzație… iar primul impuls a fost să iau legătura cu partenerul și să merg la el. Atâta doar că acel lucru era practic imposibil, el fiind la câteva sute de kilometri distanță… Apoi mi-am dat seama că am mai trăit asta și mi-am amintit cum am reacționat atunci și ce efecte au avut acțiunile mele. Am început prin a fi foarte atentă la ceea ce simt, să identific ce emoție e implicată. Mi-am dat seama că simțeam o frică teribilă, ca și cum ar fi vorba de ceva legat de supraviețuire. Evident, situația prezentă era departe de așa ceva. Așa mi-am dat seama că e un tipar, că de fapt situația prezentă declanșează în mine reacții legate de ceva din trecut. Ar putea fi experiența traumatică de la naștere, când timp de două săptămâni am fost într-un incubator, separată de mama și nu se știa dacă trăiesc sau mor… sau poate o informație din codul genetic, câmpul morfic sau din alte vieți, din timpurile în care plecarea bărbatului putea însemna pentru o femeie moartea… Dar oare contează? Contează de unde vine și ce înseamnă? Până la urmă, ce mă interesează, în momentul prezent, este ca relația noastră să fie armonioasă și împlinitoare pentru ambele părți. Iar a sufoca partenerul cu siguranță nu ajută în direcția asta…

Deci, am identificat tiparul și am ales să reacționez diferit. Ceea ce e important să înțelegem este că, cu tot acest demers, tiparul nu dispare în neant. A fost cu noi ani de zile, poate chiar mai multe vieți, ar fi absurd să credem că în 5 minute l-am rezolvat… Ce e diferit e faptul că acum îl vedem și, chiar dacă e tot acolo, nu ne mai influențează deciziile. Nu mai acționăm pe pilot automat și, în timp, tiparul își va pierde din putere iar emoția resimțită va fi tot mai slabă. Iar așa, încetul cu încetul, putem crea relații conștiente, în care ambii parteneri își asumă responsabilitatea pentru ceea ce simt și se ajută reciproc să evolueze.

Dacă ți-a plăcut articolul, dă un Share pe rețelele de socializare, să-l vadă și prietenii tăi!

 

Hei! Ai ceva de zis? Foloseşte căsuţa asta!

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.